Manual de alchimie vizuală

Sebastian Amza

O propunere uriasa pentru un creator. Sa obtina sinteza a trei ipostaze ale ochiului vietii sale, care s-au dovedit a fi fost, de fapt, epifanii. Un pariu cu puterea imaginatiei pornit dintr-o cerbicie a trudei fara istov. Dar si dintr-un semn divin imprimat pe coapsa vazului. Si, de ce nu, poate si un reper: Hermes Trismegistul. Legendarul alchimist din Alexandria, cu al sau trident ce reprezinta razele iluminarii sale.

Trei hierofanii. Atat. Pentru ca, in rest, Gheorghe Iacob se incurca serios printre siajele lasate de statura celui numit in anticariatul esoteric ?De Trei Ori Mare?. Nu este un hermetic, dar inventeaza un limbaj vizual magic. Nu are pasiunea ceremoniei de a privi curios cerul, dar, in schimb, framanta viguros materia telurica si ii da alte valente decat cele comune. Se lasa bantuit de crize de vedenii prelungite, dar ni le explica apoi aproape didactic. Oricum, insa, venerabilul octogenar ne picura si astazi, in ochi, putere. Ceea ce s-ar putea sa ne inzdraveneasca.

Autenticitate si transfigurare, prima dintre cele trei expozitii anuntate in aceasta toamna, surprinde din start prin teroarea intentiei. E atotcuprinzatoare. Vizitatorul intrat in Sala Dalles se opreste brusc, dupa ce face o rapida panoramare, si se intreaba infiorat: “Toate acestea sunt facute de un singur om?”. Da. Uriasul spatiu expozitional ii apartine in totalitate, pana la ultimul ungher, lui Gheorghe Iacob. Si tot astfel, precum razele tridentului antic, trei sunt varstele ochiului artistului. Arheologie a vizualului.

Sunt mai intai lucrarile datate 1950-1960, marcate inevitabil de entuziasmul epocii. Teme preponderent agreste, cu oameni multi, bucurosi ca s-a reformat pamantul, surprinsi in diversele ipostaze ale muncilor campului. Alaturi de ei, vedetele tehnologice ale vremii, primele tractoare ce zburda neobosite, si ele, pe haturile co-operate de comunism si harnicie. Tusa e puternica, e grea ca pumnul, vopseaua curge din greu, asigurand de fapt consistenta personajelor. Incet-incet, incepand cu 1965, actantii din tablouri incep sa dispara unul cate unul. Pictorul-cetatean si-a facut treaba. Acum el se lasa mangaiat mai mult de ciclurile naturii, deci apar primele semne de oboseala civica. Peisajele, desi singuratice, sunt mai spiritualizate, lipsite de truculenta. Culorile se intind mai bine. Promisiune a esentializarii viitoare.

Etapa urmatoare (’70-’80) castiga prin dimensiuni, culoare mai vie si incifrare. In sufletul creatorului se ghiceste indoiala. Banuiala ca Binele e Rau sau Raul este Bine. Ighemoniconul receptarii e mai complicat. Se simte reflectia mai apasata. Durata viziunii e mai ampla, de aceea tablourile au nevoie de spatiu. In plus, ele emana un parfum volatil de Kandinsky si Franz Marc. Expresionism revoltat de “calaret albastru” (unul din tablouri, datat 1982, se numeste chiar Protest!).

In sfarsit, transfigurarea (’90-’99). Esenta din spatele cocosatilor seceratori si al mandrilor barbati cu bicicleta. Culorile sunt evanescente, palidul se insinueaza perfid. Plasme, noduri, eseuri, himere. Corpul vitros din fata retinei. Hipnoza dinaintea ultimului strigat.

Manualul de alchimie vizuala, semnat Gheorghe Iacob, aminteste de Discursul perfect. Acolo, Trismegistul ii dezvaluie lui Asclepios faptul ca ?Dumnezeu nu are nume, sau mai curand le are pe toate, deoarece El este in acelasi timp Unu si Intregul”.

Galeria Dialog, gazda unei monumentale sinteze in viziunea artistului plastic Gheorghe Iacob

Luni, 6 octombrie 2008, orele 17.00, Galeria Dialog, situata la parterul Primariei Sectorului 2, a fost gazda unui eveniment artistic de exceptie prilejuit de vernisajul primei expozitii personale a artistului plastic Gheorghe Iacob, intitulata « Treapta forului public – sculptura, spatii ambientale in mozaic ». Parte componenta a trilogiei « Revelatiile unei sinteze in 3 expozitii » – prima, gazduita de Sala Dalles (1-28 septembrie a.c.), cea de-a doua fiind organizata la Palatul Mogosoaia (7 septembrie – 7 octombrie a.c.) sub denumirea de « La subsuoara norilor – plenitudine si fluiditate, pictura si acuarela » -, expozitia gazduita de Galeria Dialog (6 octombrie – 9 noiembrie a.c.), marturie a unui itinerar creator si complex, desfasurat pe circa 6 decenii, s-a bucurat de comentariul distinsului academician Dan Haulica, presedinte de onoare al Asociatiei Internationale a Criticilor de Arta dar si de echivalentul muzical in versiunea lui Aurelian Octav Popa, un adevarat mester al corespondentelor, cel care, cu fermecatul sau clarinet, a dat o interpretare divina fragmentelor din Bach, Stravinski si Enescu.

La vernisajul acestei inedite alcatuiri artistice pe care doamna Ruxandra Garofeanu, consilierul artistic al Primariei Sectorului 2 (in urma cu 12 ani, realizase, pentru televiziune, un film dedicat operei artistului Gheorghe Iacob), a deschis-o evocand personalitatea complexa a autorului, alaturi de o serie de sculptori, pictori, graficieni, scriitori, regizori, intre care amintim pe academicianul Viorel Marginean, Paul Everac, Dan Nasta, Octavian Tudor, Copel Moscu, Iolanda Malamen, Coca Niculescu, care au putut admira o stralucitoare sinteza a geometriei si culorii, pusa in valoare de Gheorghe Iacob, un artist de cursa lunga care a stiut sa pastreze exemplar bogatele armonii ale traditiilor românesti impletind cu simplitate eticul cu esteticul, despre care criticul de arta Dan Haulica avea sa spuna:

« Atent sa nu piarda urma inaintarii lui adevarate, artistul s-a invoit, spre a-si circumscrie rodnicia, la un triplu receptacol – Dalles, Castelul Mogosoaia, Galeria « Dialog » – care sa adaposteasca in cheie complementara, distinct si suplu, revelatiile acestei sinteze : peste bariere simplu cronologice si peste fragmentari irelevante. (…)

Spita lui se trage din partile adancite ale Baraganului de jos – cum ii zice pictorul –, si locurile astfel evocate duc inspre Dor Marunt si inspre leganarea de nostalgii pe care ne-o asterne fara gres Odobescu. In satul sau, Scutelnici, dainuia amintirea calarasilor cu schimbul, câmpia imensa, deschisa neistovit mirajului, explica un fel de statornica asteptare, pe care i-o detectez in frânturile de biografie. (…) Pe la cinci ani, din gelozia fata de fratele sau, ceva mai vârstnic, care nimerea, mai dibaci decât el, cioplite in lemn, siluete de cai, ii ramasese un fel de vehementa frustrare. Refuza micile sculpturi pe care, sa-l imbune, i le daruia fratânele, ceea ce dorea erau bucatile la care robotise el, insa deplin realizate, la un zenit fara umbra. Intre taranie neprefacuta, lânga ai sai, si anii de ucenicie la un mester croitor din Ploiesti, desenele se acumulau, ilicit de obicei si inumerabil. Când, venind in Bucuresti, vede pe tâmpla unui cinematograf din strada Doamnei, caii dezlantuiti ai unei reclame pentru o pelicula, privirea lui recunoscatoare cheama, ca din pamânt, ivirea unui personaj benefic – Armeanul, ii spuneau – care, protector, eficient il va orienta spre concursul de Belle Arte.

Impiedicat samavolnic sa-si obtina diploma de absolvire, ca si Bitan, Almasanu, Geta Braescu si alte meritorii talente, lovite culpabil, Iacob nu cedeaza reactiilor de ordin resentimentar, caci trebuie – stie bine –sa se confrunte cu probleme ale expresiei, altfel importante, dincolo de conjuratia mediocrilor, infipti in interdictii anti-picturale.»

De altfel, in cele sase decenii de activitate, Gheorghe Iacob a participat la majoritatea Bienalelor de Pictura si Sculptura, a Saloanelor Municipale, si la manifestari cu program complex: intre 1957 si 1996 a participat la 10 expozitii in tara; a expus la Paris (1968, Galeria Lambert – „Six jeunes peintres Roumains”), Haga (1969, Mesdag – „8 artisti români”), Atena (1984, Muzeul National de Arta Contemporana – Expozitie de pictura) si Lyon (1990, Expozitia Municipala) alaturi de alti artisti români; intre 1966 si 1988 a participat cu lucrari la o serie de expozitii internationale in Bulgaria, Anglia, Poloniia, Italia, Siria, Iran, Cehoslovacia, Germania si URSS.

Despre prezenta sa la expozitia organizata la Galeria Lambert din Paris, in 1968, prestigioasa publicatie „L’Arche” afirma: „Din România rasar sase tineri pictori, inegal inzestrati, dar toti decisi sa se desparta de canoanele imbecile ale realismului socialist. Libertatea proaspat cucerita, rezolutia de a o ilustra si a o apara vibreaza in pânzele lor. Gheorghe Iacob ajunge la o sinteza stralucitoare a geometriei si a culorii. El a stiut sa pastreze bogatele armonii ale unei traditii românesti care s-a rostit in covor si in tesaturi, in costum si-n icoane pe sticla, in toate obiectele iesite dintr-un artizanat taranesc care, fara indoiala, e unul dintre cele mai minunate din Europa. Aceasta culoare vibranta, Iacob a pus-o in serviciul unui proiect intelectual asemenea aceluia care i-a animat odinioara pe artistii constructivisti si care se poate rezuma ca un spectacol al lumii ordonat dupa canoanele geometriei. Insa arce, triunghiuri, linii drepte sau frânte sunt purtate de un suflu care le da un dinamism straniu. Formele se misca sub privire si cauta parca a se logodi cu fervoarea fauve a culorii care le strabate”.

Fluiditate şi vitalitate

Cel de-al treilea popas expozitional al lui Gheorghe Iacob, un adevarat turnir (septembrie-octombrie), dupa sala Dalles si Palatul Mogosoaia, a avut de curand loc la Galeria “Dialog” in prezenta a numerosi colegi de breasla, veniti sa empatizeze, dupa o lunga perioada de timp scursa de la ultima personala, cu unul dintre cei mai proteici si mai insoliti artisti romani in viata: Gheorghe Iacob.

Dupa deschiderea facuta de curatorul galeriei, Ruxandra Garofeanu, criticul de arta Dan Haulica a frazat cu rigoare si impecabila introspectie, fiecare etapa a acestei opere picturale, sculpturale si monumentale, de exceptie. Gheorghe Iacob (n. 1925, langa Buzau) a frecventat Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” din anul 1953 si i-a avut profesori la pictura pe Eustatiu Stoenescu, Nicolae Darascu, Steriadi, Maxi, iar la sculptura pe Onofrei. Din 1948, participa la majoritatea Bienalelor de Pictura si Sculptura si la Saloanele Municipale. A realizat lucrari de arta monumentala si tapiserie. Din 1968, expune de asemenea pictura in foarte multe tari ale lumii. Este de patru ori detinator al Premiului Uniunii Artistilor Plastici. In 2004, a primit “Meritul Cultural” in gradul de Comandor. Are lucrari in muzee si colectii particulare, atat in tara, cat si in strainatate. Spatiul nu-mi permite sa detaliez parcursul fascinant al unei opere care, inca de la inceputuri, a fost considerata o eliberare eroica, de cliseele unei perioade cenusii din istoria artelor vizuale romanesti, si anume, proletcultismul. Nu stiu ce ar putea fi mai seducator, mai descifrabil si de o mai mare propensiune in aceasta personala a lui Gheorghe Iacob, care afiseaza laolalta pictura, sculptura in granit de Suedia, marmura si lemn, desene, multe guase si reproduceri foto, aproape de dimensiunile naturale ale unor panouri-mozaic, din piatra, realizate intre 1968-1980. Opera lui Gheorghe Iacob nu este una spectaculoasa, in sensul unei descarcari explozive continui de energii, ci este o opera care se “citeste” ca un manual rafinat, bine alcatuit, de lectie de iubire fata de tot ce-i viu si tot ce poarta aura semnificantului. Aidoma unei panze freatice, traditia pulseaza in lucrarile lui, (in)filtrata cu un sentiment de neodihnita bucurie. Oamenii, pictati parca din adancul unor amintiri ancestrale, casele albe de “mahala”, cu pitorescul lor pur, desenele in creion, cu geometrie copilaroasa, dau masura unui spirit robust si, in acelasi timp extrem de rafinat. Un examen vizual de o nespusa limpezime stilistica si echilibru sunt sculpturile, in numar de sase, fiecare dintre ele molipsindu-se in procesul sle�fuirii de tulbu�ratoarea perfectiune a materiei din care s-au nascut. Si de data aceasta, Galeria Dialog s-a dovedit a fi o calauza generoasa in initierea privitorului intr-un episod important din istoria artelor vizuale romanesti.

Portretul unui artist complet – Gheorghe Iacob

Autor: Maria Magdalena CRISAN

Un eveniment artistic cu care ne-am întîlnit rar în ultimii ani s-a petrecut la începutul acestei toamne. Trei mari expoziţii, deschise în spaţii diferite, reconstituie peste 50 de ani de activitate ai plasticianului Gheorghe Iacob. O cantitate uriaşă de lucrări vorbeşte despre adevăratul profesionist care, între pereţii propriului atelier, nu încetează să meargă mai departe, să caute, să experimenteze, să-şi împlinească menirea pentru care simte că se află aici pentru că, într-adevăr, are de spus lumii cîte ceva. Gheorghe Iacob a ajuns la o vîrstă venerabilă şi se află acum la prima expoziţie personală. O surpriză, dar totodată o demonstraţie ce ne face să vorbim despre respectul pentru o profesiune în care împlinirile nu vin uşor, despre efortul continuu de a reuşi să te descoperi pe tine, dincolo de toate tentaţiile ce vin din afară.

Expoziţiile lui Gheorghe Iacob deschise la Sala Dalles, la Palatul Mogoşoaia şi, într-un viitor apropiat, la Galeria Dialog vorbesc despre unul dintre artiştii care au parcurs toate etapele de frămîntări ale artei româneşti din perioada postbelică. Deşi s-a format în perioada anilor ’50, în teroarea primilor ani ai dictaturii comuniste, artistul a beneficiat de îndrumările unor buni maeştri ai artei româneşti. În lucrările sale din acei ani, toate aceste influenţe sînt vizibile, dar, în ciuda faptului că putem citi sursele – care duc către o bună tradiţie a picturii noastre, cu o preferinţă evidentă pentru Andreescu –, ceea ce impresionează este cunoaşterea limbajului, tehnica bine pusă la punct. La Sala Dalles sînt expuse zilele acestea o serie de lucrări de la sfîrşitul anilor ’50, la care ne uităm cu mare interes.

Tot ceea ce se află acum pe simeze constituie o veritabilă lecţie pentru cei care analizează şi cataloghează, de la distanţă, arta făcută în România înainte de 1989. Expoziţia lui Gheorghe Iacob oferă reperele esenţiale pentru ceea ce s-a petrecut în cei 50 de ani. Avem de-a face cu un parcurs artistic asupra căruia contextul istoric şi-a pus amprenta, dar şi cu o lecţie pe care Gheorghe Iacob o oferă tinerilor artişti şi a cărei concluzie ar putea suna astfel: seriozitatea, exerciţiul continuu în atelier, stăpînirea limbajului, o formaţie culturală solidă –, iată paşii siguri ce duc spre descoperirea propriei personalităţi, spre propria expresie plastică.

Expoziţia lui Gheorghe Iacob dezvăluie firescul cu care artistul trece de la realismul anilor ’50 la arta abstractă, nonfigurativă, pe care o practică începînd din anii ’60 şi pînă astăzi. Suprafeţele sînt mari, deschise, cu jocuri de forme, cu o gamă cromatică variată, mult diferită faţă de anii de început. Dacă în lucrările din primii ani descoperim o legătură puternică cu tradiţia şcolii româneşti, cu un figurativ sobru, cu forme puternice şi materialităţi consistente, la mijlocul anilor ’60 picturalitatea lui se schimbă radical. Artistul renunţă la figurativ, la paleta sobră de griuri destul de terne, precum şi la suprafeţele mici. Schimbarea este radicală, începînd cu suprafeţele care se măresc, continuînd cu gama cromatică care se deschide şi se luminează şi, nu în ultimul rînd, cu formele ce devin elemente care vibrează şi dirijează jocul cromatic. Explicaţia acestui nou demers are mai multe motivaţii.

Creaţia lui Gheorghe Iacob a avut – ca, de altfel, în cazul multor artişti ai epocii –, manifestări diverse. El a făcut, în afara picturii de şevalet, artă monumentală, a practicat sculptura, a avut, altfel spus, un cîmp larg de preocupări, ceea ce i-a permis să se exprime în materialităţi diferite. Această alternanţă a expresiei plastice, dar şi călă-toriile de documentare începute în perioada anilor ’60, care au făcut posibil contactul cu ceea ce se întîmpla în acei ani în Europa artistică, au contribuit decisiv la formarea personalităţii sale, la deschiderea unor noi orizonturi. Cînd, în 1968, Gheorghe Iacob a participat la Paris la o expoziţie ce prezenta şase tineri artişti români, critica timpului a remarcat efortul acestora de a rupe cu „canoanele imbecile ale realismului socialist“, iar în cazul lui Gheorghe Iacob s-au semnalat formele sale epurate, „sinteza strălucitoare a geometriei şi a culorii“. Urmarea a fost prezenţa lui, alături de alţi tineri artişti români, în volumul L’Art Abstrait, semnat de Michel Seuphor, din 1971. Am simţit nevoia să amintesc aceste momente, din dorinţa de a contura o imagine de ansamblu mai corectă a artistului în raport cu epoca sa, pentru a nu cădea în radicalism, îndepărtîndu-ne de adevărul pe care dorim să-l stabilim cu privire la această perioadă. Efectele acestor contacte sînt palpabile şi astăzi, le regăsim în creaţia unor nume importante ale artei româneşti contemporane, asupra cărora ar trebui să ne aplecăm cu mai mult interes. Cele trei expoziţii ale lui Gheorghe Iacob sînt un exemplu ce merită a fi cunoscut. Un artist care şi-a dedicat existenţa muncii în propriul atelier, care nu a încetat să lucreze cu aceeaşi vervă şi după anii ’90, cînd nu a mai participat la viaţa artistică. Un destin pe care n-aş putea să-l numesc trist, pentru că astăzi el ne face dovada forţei sale creatoare. Este lecţia unui caracter puternic pe care trebuie să-l cunoaştem şi să-l recunoaştem.

Cînd, în 1967, artistul se hotărăşte să lase în spate figurativul, decizia sa este definitivă. De atunci, pictura sa a evoluat în spiritul expresiei nonfigurative, lăsîndu-ne să-i „citim“ şi preferinţele ce se îndreptau către Miro şi Klee. Cu ei s-a întîlnit mai ales în exerciţiul întreprins în zona artei decorative, a suprafeţelor mari, deschise, a micilor elemente ce intră în alcătuirea compoziţiei, aşa cum se întîmplă în cazul mozaicului, tehnică pe care Gheorghe Iacob a folosit-o mai ales în zona artei monumentale. Trebuie să ţinem cont de un element esenţial în înţelegerea picturalităţii lui Gheorghe Iacob: urme adînci în arta sa a lăsat faptul că artistul a studiat şi a făcut sculptură, a lucrat în piatră şi în lemn, a captat forma din materia brută, a înţeles sinteza în mai multe planuri. În lucrările sale de pînă la începutul anilor ’90, resimţim forţa structurii compoziţionale, a formelor puternice ce răzbat înfruntînd straturile de culoare. Cu timpul, cromatica începe să absoarbă aceste ultime rămăşiţe-simbol ale lumii materiale, topindu-le într-o suprafaţă din ce în ce mai vibrată, mai transparentă. După lucrul cu bucăţelele de piatră, asemenea unui domino, practicat în mozaicuri, după sculptură, artistul ne surprinde din nou cu acuarelele ultimilor ani, prelungiri ale acestei lumi, resimţite numai prin vibraţia luminii.