Portretul unui artist complet – Gheorghe Iacob
Autor: Maria Magdalena CRISAN
Un eveniment artistic cu care ne-am întîlnit rar în ultimii ani s-a petrecut la începutul acestei toamne. Trei mari expoziţii, deschise în spaţii diferite, reconstituie peste 50 de ani de activitate ai plasticianului Gheorghe Iacob. O cantitate uriaşă de lucrări vorbeşte despre adevăratul profesionist care, între pereţii propriului atelier, nu încetează să meargă mai departe, să caute, să experimenteze, să-şi împlinească menirea pentru care simte că se află aici pentru că, într-adevăr, are de spus lumii cîte ceva. Gheorghe Iacob a ajuns la o vîrstă venerabilă şi se află acum la prima expoziţie personală. O surpriză, dar totodată o demonstraţie ce ne face să vorbim despre respectul pentru o profesiune în care împlinirile nu vin uşor, despre efortul continuu de a reuşi să te descoperi pe tine, dincolo de toate tentaţiile ce vin din afară.
Expoziţiile lui Gheorghe Iacob deschise la Sala Dalles, la Palatul Mogoşoaia şi, într-un viitor apropiat, la Galeria Dialog vorbesc despre unul dintre artiştii care au parcurs toate etapele de frămîntări ale artei româneşti din perioada postbelică. Deşi s-a format în perioada anilor ’50, în teroarea primilor ani ai dictaturii comuniste, artistul a beneficiat de îndrumările unor buni maeştri ai artei româneşti. În lucrările sale din acei ani, toate aceste influenţe sînt vizibile, dar, în ciuda faptului că putem citi sursele – care duc către o bună tradiţie a picturii noastre, cu o preferinţă evidentă pentru Andreescu –, ceea ce impresionează este cunoaşterea limbajului, tehnica bine pusă la punct. La Sala Dalles sînt expuse zilele acestea o serie de lucrări de la sfîrşitul anilor ’50, la care ne uităm cu mare interes.
Tot ceea ce se află acum pe simeze constituie o veritabilă lecţie pentru cei care analizează şi cataloghează, de la distanţă, arta făcută în România înainte de 1989. Expoziţia lui Gheorghe Iacob oferă reperele esenţiale pentru ceea ce s-a petrecut în cei 50 de ani. Avem de-a face cu un parcurs artistic asupra căruia contextul istoric şi-a pus amprenta, dar şi cu o lecţie pe care Gheorghe Iacob o oferă tinerilor artişti şi a cărei concluzie ar putea suna astfel: seriozitatea, exerciţiul continuu în atelier, stăpînirea limbajului, o formaţie culturală solidă –, iată paşii siguri ce duc spre descoperirea propriei personalităţi, spre propria expresie plastică.
Expoziţia lui Gheorghe Iacob dezvăluie firescul cu care artistul trece de la realismul anilor ’50 la arta abstractă, nonfigurativă, pe care o practică începînd din anii ’60 şi pînă astăzi. Suprafeţele sînt mari, deschise, cu jocuri de forme, cu o gamă cromatică variată, mult diferită faţă de anii de început. Dacă în lucrările din primii ani descoperim o legătură puternică cu tradiţia şcolii româneşti, cu un figurativ sobru, cu forme puternice şi materialităţi consistente, la mijlocul anilor ’60 picturalitatea lui se schimbă radical. Artistul renunţă la figurativ, la paleta sobră de griuri destul de terne, precum şi la suprafeţele mici. Schimbarea este radicală, începînd cu suprafeţele care se măresc, continuînd cu gama cromatică care se deschide şi se luminează şi, nu în ultimul rînd, cu formele ce devin elemente care vibrează şi dirijează jocul cromatic. Explicaţia acestui nou demers are mai multe motivaţii.
Creaţia lui Gheorghe Iacob a avut – ca, de altfel, în cazul multor artişti ai epocii –, manifestări diverse. El a făcut, în afara picturii de şevalet, artă monumentală, a practicat sculptura, a avut, altfel spus, un cîmp larg de preocupări, ceea ce i-a permis să se exprime în materialităţi diferite. Această alternanţă a expresiei plastice, dar şi călă-toriile de documentare începute în perioada anilor ’60, care au făcut posibil contactul cu ceea ce se întîmpla în acei ani în Europa artistică, au contribuit decisiv la formarea personalităţii sale, la deschiderea unor noi orizonturi. Cînd, în 1968, Gheorghe Iacob a participat la Paris la o expoziţie ce prezenta şase tineri artişti români, critica timpului a remarcat efortul acestora de a rupe cu „canoanele imbecile ale realismului socialist“, iar în cazul lui Gheorghe Iacob s-au semnalat formele sale epurate, „sinteza strălucitoare a geometriei şi a culorii“. Urmarea a fost prezenţa lui, alături de alţi tineri artişti români, în volumul L’Art Abstrait, semnat de Michel Seuphor, din 1971. Am simţit nevoia să amintesc aceste momente, din dorinţa de a contura o imagine de ansamblu mai corectă a artistului în raport cu epoca sa, pentru a nu cădea în radicalism, îndepărtîndu-ne de adevărul pe care dorim să-l stabilim cu privire la această perioadă. Efectele acestor contacte sînt palpabile şi astăzi, le regăsim în creaţia unor nume importante ale artei româneşti contemporane, asupra cărora ar trebui să ne aplecăm cu mai mult interes. Cele trei expoziţii ale lui Gheorghe Iacob sînt un exemplu ce merită a fi cunoscut. Un artist care şi-a dedicat existenţa muncii în propriul atelier, care nu a încetat să lucreze cu aceeaşi vervă şi după anii ’90, cînd nu a mai participat la viaţa artistică. Un destin pe care n-aş putea să-l numesc trist, pentru că astăzi el ne face dovada forţei sale creatoare. Este lecţia unui caracter puternic pe care trebuie să-l cunoaştem şi să-l recunoaştem.
Cînd, în 1967, artistul se hotărăşte să lase în spate figurativul, decizia sa este definitivă. De atunci, pictura sa a evoluat în spiritul expresiei nonfigurative, lăsîndu-ne să-i „citim“ şi preferinţele ce se îndreptau către Miro şi Klee. Cu ei s-a întîlnit mai ales în exerciţiul întreprins în zona artei decorative, a suprafeţelor mari, deschise, a micilor elemente ce intră în alcătuirea compoziţiei, aşa cum se întîmplă în cazul mozaicului, tehnică pe care Gheorghe Iacob a folosit-o mai ales în zona artei monumentale. Trebuie să ţinem cont de un element esenţial în înţelegerea picturalităţii lui Gheorghe Iacob: urme adînci în arta sa a lăsat faptul că artistul a studiat şi a făcut sculptură, a lucrat în piatră şi în lemn, a captat forma din materia brută, a înţeles sinteza în mai multe planuri. În lucrările sale de pînă la începutul anilor ’90, resimţim forţa structurii compoziţionale, a formelor puternice ce răzbat înfruntînd straturile de culoare. Cu timpul, cromatica începe să absoarbă aceste ultime rămăşiţe-simbol ale lumii materiale, topindu-le într-o suprafaţă din ce în ce mai vibrată, mai transparentă. După lucrul cu bucăţelele de piatră, asemenea unui domino, practicat în mozaicuri, după sculptură, artistul ne surprinde din nou cu acuarelele ultimilor ani, prelungiri ale acestei lumi, resimţite numai prin vibraţia luminii.
