Fluiditate şi vitalitate
Cel de-al treilea popas expozitional al lui Gheorghe Iacob, un adevarat turnir (septembrie-octombrie), dupa sala Dalles si Palatul Mogosoaia, a avut de curand loc la Galeria “Dialog” in prezenta a numerosi colegi de breasla, veniti sa empatizeze, dupa o lunga perioada de timp scursa de la ultima personala, cu unul dintre cei mai proteici si mai insoliti artisti romani in viata: Gheorghe Iacob.
Dupa deschiderea facuta de curatorul galeriei, Ruxandra Garofeanu, criticul de arta Dan Haulica a frazat cu rigoare si impecabila introspectie, fiecare etapa a acestei opere picturale, sculpturale si monumentale, de exceptie. Gheorghe Iacob (n. 1925, langa Buzau) a frecventat Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” din anul 1953 si i-a avut profesori la pictura pe Eustatiu Stoenescu, Nicolae Darascu, Steriadi, Maxi, iar la sculptura pe Onofrei. Din 1948, participa la majoritatea Bienalelor de Pictura si Sculptura si la Saloanele Municipale. A realizat lucrari de arta monumentala si tapiserie. Din 1968, expune de asemenea pictura in foarte multe tari ale lumii. Este de patru ori detinator al Premiului Uniunii Artistilor Plastici. In 2004, a primit “Meritul Cultural” in gradul de Comandor. Are lucrari in muzee si colectii particulare, atat in tara, cat si in strainatate. Spatiul nu-mi permite sa detaliez parcursul fascinant al unei opere care, inca de la inceputuri, a fost considerata o eliberare eroica, de cliseele unei perioade cenusii din istoria artelor vizuale romanesti, si anume, proletcultismul. Nu stiu ce ar putea fi mai seducator, mai descifrabil si de o mai mare propensiune in aceasta personala a lui Gheorghe Iacob, care afiseaza laolalta pictura, sculptura in granit de Suedia, marmura si lemn, desene, multe guase si reproduceri foto, aproape de dimensiunile naturale ale unor panouri-mozaic, din piatra, realizate intre 1968-1980. Opera lui Gheorghe Iacob nu este una spectaculoasa, in sensul unei descarcari explozive continui de energii, ci este o opera care se “citeste” ca un manual rafinat, bine alcatuit, de lectie de iubire fata de tot ce-i viu si tot ce poarta aura semnificantului. Aidoma unei panze freatice, traditia pulseaza in lucrarile lui, (in)filtrata cu un sentiment de neodihnita bucurie. Oamenii, pictati parca din adancul unor amintiri ancestrale, casele albe de “mahala”, cu pitorescul lor pur, desenele in creion, cu geometrie copilaroasa, dau masura unui spirit robust si, in acelasi timp extrem de rafinat. Un examen vizual de o nespusa limpezime stilistica si echilibru sunt sculpturile, in numar de sase, fiecare dintre ele molipsindu-se in procesul sle�fuirii de tulbu�ratoarea perfectiune a materiei din care s-au nascut. Si de data aceasta, Galeria Dialog s-a dovedit a fi o calauza generoasa in initierea privitorului intr-un episod important din istoria artelor vizuale romanesti.
