decembrie 13, 2008
Manual de alchimie vizuala, articol de Sebastian Amza
Manual de alchimie vizuală
Sebastian Amza
O propunere uriasa pentru un creator. Sa obtina sinteza a trei ipostaze ale ochiului vietii sale, care s-au dovedit a fi fost, de fapt, epifanii. Un pariu cu puterea imaginatiei pornit dintr-o cerbicie a trudei fara istov. Dar si dintr-un semn divin imprimat pe coapsa vazului. Si, de ce nu, poate si un reper: Hermes Trismegistul. Legendarul alchimist din Alexandria, cu al sau trident ce reprezinta razele iluminarii sale.
Trei hierofanii. Atat. Pentru ca, in rest, Gheorghe Iacob se incurca serios printre siajele lasate de statura celui numit in anticariatul esoteric ?De Trei Ori Mare?. Nu este un hermetic, dar inventeaza un limbaj vizual magic. Nu are pasiunea ceremoniei de a privi curios cerul, dar, in schimb, framanta viguros materia telurica si ii da alte valente decat cele comune. Se lasa bantuit de crize de vedenii prelungite, dar ni le explica apoi aproape didactic. Oricum, insa, venerabilul octogenar ne picura si astazi, in ochi, putere. Ceea ce s-ar putea sa ne inzdraveneasca.
Autenticitate si transfigurare, prima dintre cele trei expozitii anuntate in aceasta toamna, surprinde din start prin teroarea intentiei. E atotcuprinzatoare. Vizitatorul intrat in Sala Dalles se opreste brusc, dupa ce face o rapida panoramare, si se intreaba infiorat: “Toate acestea sunt facute de un singur om?”. Da. Uriasul spatiu expozitional ii apartine in totalitate, pana la ultimul ungher, lui Gheorghe Iacob. Si tot astfel, precum razele tridentului antic, trei sunt varstele ochiului artistului. Arheologie a vizualului.
Sunt mai intai lucrarile datate 1950-1960, marcate inevitabil de entuziasmul epocii. Teme preponderent agreste, cu oameni multi, bucurosi ca s-a reformat pamantul, surprinsi in diversele ipostaze ale muncilor campului. Alaturi de ei, vedetele tehnologice ale vremii, primele tractoare ce zburda neobosite, si ele, pe haturile co-operate de comunism si harnicie. Tusa e puternica, e grea ca pumnul, vopseaua curge din greu, asigurand de fapt consistenta personajelor. Incet-incet, incepand cu 1965, actantii din tablouri incep sa dispara unul cate unul. Pictorul-cetatean si-a facut treaba. Acum el se lasa mangaiat mai mult de ciclurile naturii, deci apar primele semne de oboseala civica. Peisajele, desi singuratice, sunt mai spiritualizate, lipsite de truculenta. Culorile se intind mai bine. Promisiune a esentializarii viitoare.
Etapa urmatoare (‘70-’80) castiga prin dimensiuni, culoare mai vie si incifrare. In sufletul creatorului se ghiceste indoiala. Banuiala ca Binele e Rau sau Raul este Bine. Ighemoniconul receptarii e mai complicat. Se simte reflectia mai apasata. Durata viziunii e mai ampla, de aceea tablourile au nevoie de spatiu. In plus, ele emana un parfum volatil de Kandinsky si Franz Marc. Expresionism revoltat de “calaret albastru” (unul din tablouri, datat 1982, se numeste chiar Protest!).
In sfarsit, transfigurarea (‘90-’99). Esenta din spatele cocosatilor seceratori si al mandrilor barbati cu bicicleta. Culorile sunt evanescente, palidul se insinueaza perfid. Plasme, noduri, eseuri, himere. Corpul vitros din fata retinei. Hipnoza dinaintea ultimului strigat.
Manualul de alchimie vizuala, semnat Gheorghe Iacob, aminteste de Discursul perfect. Acolo, Trismegistul ii dezvaluie lui Asclepios faptul ca ?Dumnezeu nu are nume, sau mai curand le are pe toate, deoarece El este in acelasi timp Unu si Intregul”.
Galeria Dialog
Galeria Dialog, gazda unei monumentale sinteze in viziunea artistului plastic Gheorghe Iacob
Luni, 6 octombrie 2008, orele 17.00, Galeria Dialog, situata la parterul Primariei Sectorului 2, a fost gazda unui eveniment artistic de exceptie prilejuit de vernisajul primei expozitii personale a artistului plastic Gheorghe Iacob, intitulata « Treapta forului public – sculptura, spatii ambientale in mozaic ». Parte componenta a trilogiei « Revelatiile unei sinteze in 3 expozitii » – prima, gazduita de Sala Dalles (1-28 septembrie a.c.), cea de-a doua fiind organizata la Palatul Mogosoaia (7 septembrie – 7 octombrie a.c.) sub denumirea de « La subsuoara norilor – plenitudine si fluiditate, pictura si acuarela » -, expozitia gazduita de Galeria Dialog (6 octombrie – 9 noiembrie a.c.), marturie a unui itinerar creator si complex, desfasurat pe circa 6 decenii, s-a bucurat de comentariul distinsului academician Dan Haulica, presedinte de onoare al Asociatiei Internationale a Criticilor de Arta dar si de echivalentul muzical in versiunea lui Aurelian Octav Popa, un adevarat mester al corespondentelor, cel care, cu fermecatul sau clarinet, a dat o interpretare divina fragmentelor din Bach, Stravinski si Enescu.
La vernisajul acestei inedite alcatuiri artistice pe care doamna Ruxandra Garofeanu, consilierul artistic al Primariei Sectorului 2 (in urma cu 12 ani, realizase, pentru televiziune, un film dedicat operei artistului Gheorghe Iacob), a deschis-o evocand personalitatea complexa a autorului, alaturi de o serie de sculptori, pictori, graficieni, scriitori, regizori, intre care amintim pe academicianul Viorel Marginean, Paul Everac, Dan Nasta, Octavian Tudor, Copel Moscu, Iolanda Malamen, Coca Niculescu, care au putut admira o stralucitoare sinteza a geometriei si culorii, pusa in valoare de Gheorghe Iacob, un artist de cursa lunga care a stiut sa pastreze exemplar bogatele armonii ale traditiilor românesti impletind cu simplitate eticul cu esteticul, despre care criticul de arta Dan Haulica avea sa spuna:
« Atent sa nu piarda urma inaintarii lui adevarate, artistul s-a invoit, spre a-si circumscrie rodnicia, la un triplu receptacol – Dalles, Castelul Mogosoaia, Galeria « Dialog » – care sa adaposteasca in cheie complementara, distinct si suplu, revelatiile acestei sinteze : peste bariere simplu cronologice si peste fragmentari irelevante. (…)
Spita lui se trage din partile adancite ale Baraganului de jos – cum ii zice pictorul –, si locurile astfel evocate duc inspre Dor Marunt si inspre leganarea de nostalgii pe care ne-o asterne fara gres Odobescu. In satul sau, Scutelnici, dainuia amintirea calarasilor cu schimbul, câmpia imensa, deschisa neistovit mirajului, explica un fel de statornica asteptare, pe care i-o detectez in frânturile de biografie. (…) Pe la cinci ani, din gelozia fata de fratele sau, ceva mai vârstnic, care nimerea, mai dibaci decât el, cioplite in lemn, siluete de cai, ii ramasese un fel de vehementa frustrare. Refuza micile sculpturi pe care, sa-l imbune, i le daruia fratânele, ceea ce dorea erau bucatile la care robotise el, insa deplin realizate, la un zenit fara umbra. Intre taranie neprefacuta, lânga ai sai, si anii de ucenicie la un mester croitor din Ploiesti, desenele se acumulau, ilicit de obicei si inumerabil. Când, venind in Bucuresti, vede pe tâmpla unui cinematograf din strada Doamnei, caii dezlantuiti ai unei reclame pentru o pelicula, privirea lui recunoscatoare cheama, ca din pamânt, ivirea unui personaj benefic – Armeanul, ii spuneau – care, protector, eficient il va orienta spre concursul de Belle Arte.
Impiedicat samavolnic sa-si obtina diploma de absolvire, ca si Bitan, Almasanu, Geta Braescu si alte meritorii talente, lovite culpabil, Iacob nu cedeaza reactiilor de ordin resentimentar, caci trebuie – stie bine –sa se confrunte cu probleme ale expresiei, altfel importante, dincolo de conjuratia mediocrilor, infipti in interdictii anti-picturale.»
De altfel, in cele sase decenii de activitate, Gheorghe Iacob a participat la majoritatea Bienalelor de Pictura si Sculptura, a Saloanelor Municipale, si la manifestari cu program complex: intre 1957 si 1996 a participat la 10 expozitii in tara; a expus la Paris (1968, Galeria Lambert – „Six jeunes peintres Roumains”), Haga (1969, Mesdag – „8 artisti români”), Atena (1984, Muzeul National de Arta Contemporana – Expozitie de pictura) si Lyon (1990, Expozitia Municipala) alaturi de alti artisti români; intre 1966 si 1988 a participat cu lucrari la o serie de expozitii internationale in Bulgaria, Anglia, Poloniia, Italia, Siria, Iran, Cehoslovacia, Germania si URSS.
Despre prezenta sa la expozitia organizata la Galeria Lambert din Paris, in 1968, prestigioasa publicatie „L’Arche” afirma: „Din România rasar sase tineri pictori, inegal inzestrati, dar toti decisi sa se desparta de canoanele imbecile ale realismului socialist. Libertatea proaspat cucerita, rezolutia de a o ilustra si a o apara vibreaza in pânzele lor. Gheorghe Iacob ajunge la o sinteza stralucitoare a geometriei si a culorii. El a stiut sa pastreze bogatele armonii ale unei traditii românesti care s-a rostit in covor si in tesaturi, in costum si-n icoane pe sticla, in toate obiectele iesite dintr-un artizanat taranesc care, fara indoiala, e unul dintre cele mai minunate din Europa. Aceasta culoare vibranta, Iacob a pus-o in serviciul unui proiect intelectual asemenea aceluia care i-a animat odinioara pe artistii constructivisti si care se poate rezuma ca un spectacol al lumii ordonat dupa canoanele geometriei. Insa arce, triunghiuri, linii drepte sau frânte sunt purtate de un suflu care le da un dinamism straniu. Formele se misca sub privire si cauta parca a se logodi cu fervoarea fauve a culorii care le strabate”.
Fluiditate si vitalitate – articol de Iolanda Malamen
Fluiditate şi vitalitate
Cel de-al treilea popas expozitional al lui Gheorghe Iacob, un adevarat turnir (septembrie-octombrie), dupa sala Dalles si Palatul Mogosoaia, a avut de curand loc la Galeria “Dialog” in prezenta a numerosi colegi de breasla, veniti sa empatizeze, dupa o lunga perioada de timp scursa de la ultima personala, cu unul dintre cei mai proteici si mai insoliti artisti romani in viata: Gheorghe Iacob.
Dupa deschiderea facuta de curatorul galeriei, Ruxandra Garofeanu, criticul de arta Dan Haulica a frazat cu rigoare si impecabila introspectie, fiecare etapa a acestei opere picturale, sculpturale si monumentale, de exceptie. Gheorghe Iacob (n. 1925, langa Buzau) a frecventat Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” din anul 1953 si i-a avut profesori la pictura pe Eustatiu Stoenescu, Nicolae Darascu, Steriadi, Maxi, iar la sculptura pe Onofrei. Din 1948, participa la majoritatea Bienalelor de Pictura si Sculptura si la Saloanele Municipale. A realizat lucrari de arta monumentala si tapiserie. Din 1968, expune de asemenea pictura in foarte multe tari ale lumii. Este de patru ori detinator al Premiului Uniunii Artistilor Plastici. In 2004, a primit “Meritul Cultural” in gradul de Comandor. Are lucrari in muzee si colectii particulare, atat in tara, cat si in strainatate. Spatiul nu-mi permite sa detaliez parcursul fascinant al unei opere care, inca de la inceputuri, a fost considerata o eliberare eroica, de cliseele unei perioade cenusii din istoria artelor vizuale romanesti, si anume, proletcultismul. Nu stiu ce ar putea fi mai seducator, mai descifrabil si de o mai mare propensiune in aceasta personala a lui Gheorghe Iacob, care afiseaza laolalta pictura, sculptura in granit de Suedia, marmura si lemn, desene, multe guase si reproduceri foto, aproape de dimensiunile naturale ale unor panouri-mozaic, din piatra, realizate intre 1968-1980. Opera lui Gheorghe Iacob nu este una spectaculoasa, in sensul unei descarcari explozive continui de energii, ci este o opera care se “citeste” ca un manual rafinat, bine alcatuit, de lectie de iubire fata de tot ce-i viu si tot ce poarta aura semnificantului. Aidoma unei panze freatice, traditia pulseaza in lucrarile lui, (in)filtrata cu un sentiment de neodihnita bucurie. Oamenii, pictati parca din adancul unor amintiri ancestrale, casele albe de “mahala”, cu pitorescul lor pur, desenele in creion, cu geometrie copilaroasa, dau masura unui spirit robust si, in acelasi timp extrem de rafinat. Un examen vizual de o nespusa limpezime stilistica si echilibru sunt sculpturile, in numar de sase, fiecare dintre ele molipsindu-se in procesul sle�fuirii de tulbu�ratoarea perfectiune a materiei din care s-au nascut. Si de data aceasta, Galeria Dialog s-a dovedit a fi o calauza generoasa in initierea privitorului intr-un episod important din istoria artelor vizuale romanesti.
Portretul unui artist complet – articol de Maria Magdalena Crisan
Portretul unui artist complet – Gheorghe Iacob
Autor: Maria Magdalena CRISAN
Un eveniment artistic cu care ne-am întîlnit rar în ultimii ani s-a petrecut la începutul acestei toamne. Trei mari expoziţii, deschise în spaţii diferite, reconstituie peste 50 de ani de activitate ai plasticianului Gheorghe Iacob. O cantitate uriaşă de lucrări vorbeşte despre adevăratul profesionist care, între pereţii propriului atelier, nu încetează să meargă mai departe, să caute, să experimenteze, să-şi împlinească menirea pentru care simte că se află aici pentru că, într-adevăr, are de spus lumii cîte ceva. Gheorghe Iacob a ajuns la o vîrstă venerabilă şi se află acum la prima expoziţie personală. O surpriză, dar totodată o demonstraţie ce ne face să vorbim despre respectul pentru o profesiune în care împlinirile nu vin uşor, despre efortul continuu de a reuşi să te descoperi pe tine, dincolo de toate tentaţiile ce vin din afară.
Expoziţiile lui Gheorghe Iacob deschise la Sala Dalles, la Palatul Mogoşoaia şi, într-un viitor apropiat, la Galeria Dialog vorbesc despre unul dintre artiştii care au parcurs toate etapele de frămîntări ale artei româneşti din perioada postbelică. Deşi s-a format în perioada anilor ’50, în teroarea primilor ani ai dictaturii comuniste, artistul a beneficiat de îndrumările unor buni maeştri ai artei româneşti. În lucrările sale din acei ani, toate aceste influenţe sînt vizibile, dar, în ciuda faptului că putem citi sursele – care duc către o bună tradiţie a picturii noastre, cu o preferinţă evidentă pentru Andreescu –, ceea ce impresionează este cunoaşterea limbajului, tehnica bine pusă la punct. La Sala Dalles sînt expuse zilele acestea o serie de lucrări de la sfîrşitul anilor ’50, la care ne uităm cu mare interes.
Tot ceea ce se află acum pe simeze constituie o veritabilă lecţie pentru cei care analizează şi cataloghează, de la distanţă, arta făcută în România înainte de 1989. Expoziţia lui Gheorghe Iacob oferă reperele esenţiale pentru ceea ce s-a petrecut în cei 50 de ani. Avem de-a face cu un parcurs artistic asupra căruia contextul istoric şi-a pus amprenta, dar şi cu o lecţie pe care Gheorghe Iacob o oferă tinerilor artişti şi a cărei concluzie ar putea suna astfel: seriozitatea, exerciţiul continuu în atelier, stăpînirea limbajului, o formaţie culturală solidă –, iată paşii siguri ce duc spre descoperirea propriei personalităţi, spre propria expresie plastică.
Expoziţia lui Gheorghe Iacob dezvăluie firescul cu care artistul trece de la realismul anilor ’50 la arta abstractă, nonfigurativă, pe care o practică începînd din anii ’60 şi pînă astăzi. Suprafeţele sînt mari, deschise, cu jocuri de forme, cu o gamă cromatică variată, mult diferită faţă de anii de început. Dacă în lucrările din primii ani descoperim o legătură puternică cu tradiţia şcolii româneşti, cu un figurativ sobru, cu forme puternice şi materialităţi consistente, la mijlocul anilor ’60 picturalitatea lui se schimbă radical. Artistul renunţă la figurativ, la paleta sobră de griuri destul de terne, precum şi la suprafeţele mici. Schimbarea este radicală, începînd cu suprafeţele care se măresc, continuînd cu gama cromatică care se deschide şi se luminează şi, nu în ultimul rînd, cu formele ce devin elemente care vibrează şi dirijează jocul cromatic. Explicaţia acestui nou demers are mai multe motivaţii.
Creaţia lui Gheorghe Iacob a avut – ca, de altfel, în cazul multor artişti ai epocii –, manifestări diverse. El a făcut, în afara picturii de şevalet, artă monumentală, a practicat sculptura, a avut, altfel spus, un cîmp larg de preocupări, ceea ce i-a permis să se exprime în materialităţi diferite. Această alternanţă a expresiei plastice, dar şi călă-toriile de documentare începute în perioada anilor ’60, care au făcut posibil contactul cu ceea ce se întîmpla în acei ani în Europa artistică, au contribuit decisiv la formarea personalităţii sale, la deschiderea unor noi orizonturi. Cînd, în 1968, Gheorghe Iacob a participat la Paris la o expoziţie ce prezenta şase tineri artişti români, critica timpului a remarcat efortul acestora de a rupe cu „canoanele imbecile ale realismului socialist“, iar în cazul lui Gheorghe Iacob s-au semnalat formele sale epurate, „sinteza strălucitoare a geometriei şi a culorii“. Urmarea a fost prezenţa lui, alături de alţi tineri artişti români, în volumul L’Art Abstrait, semnat de Michel Seuphor, din 1971. Am simţit nevoia să amintesc aceste momente, din dorinţa de a contura o imagine de ansamblu mai corectă a artistului în raport cu epoca sa, pentru a nu cădea în radicalism, îndepărtîndu-ne de adevărul pe care dorim să-l stabilim cu privire la această perioadă. Efectele acestor contacte sînt palpabile şi astăzi, le regăsim în creaţia unor nume importante ale artei româneşti contemporane, asupra cărora ar trebui să ne aplecăm cu mai mult interes. Cele trei expoziţii ale lui Gheorghe Iacob sînt un exemplu ce merită a fi cunoscut. Un artist care şi-a dedicat existenţa muncii în propriul atelier, care nu a încetat să lucreze cu aceeaşi vervă şi după anii ’90, cînd nu a mai participat la viaţa artistică. Un destin pe care n-aş putea să-l numesc trist, pentru că astăzi el ne face dovada forţei sale creatoare. Este lecţia unui caracter puternic pe care trebuie să-l cunoaştem şi să-l recunoaştem.
Cînd, în 1967, artistul se hotărăşte să lase în spate figurativul, decizia sa este definitivă. De atunci, pictura sa a evoluat în spiritul expresiei nonfigurative, lăsîndu-ne să-i „citim“ şi preferinţele ce se îndreptau către Miro şi Klee. Cu ei s-a întîlnit mai ales în exerciţiul întreprins în zona artei decorative, a suprafeţelor mari, deschise, a micilor elemente ce intră în alcătuirea compoziţiei, aşa cum se întîmplă în cazul mozaicului, tehnică pe care Gheorghe Iacob a folosit-o mai ales în zona artei monumentale. Trebuie să ţinem cont de un element esenţial în înţelegerea picturalităţii lui Gheorghe Iacob: urme adînci în arta sa a lăsat faptul că artistul a studiat şi a făcut sculptură, a lucrat în piatră şi în lemn, a captat forma din materia brută, a înţeles sinteza în mai multe planuri. În lucrările sale de pînă la începutul anilor ’90, resimţim forţa structurii compoziţionale, a formelor puternice ce răzbat înfruntînd straturile de culoare. Cu timpul, cromatica începe să absoarbă aceste ultime rămăşiţe-simbol ale lumii materiale, topindu-le într-o suprafaţă din ce în ce mai vibrată, mai transparentă. După lucrul cu bucăţelele de piatră, asemenea unui domino, practicat în mozaicuri, după sculptură, artistul ne surprinde din nou cu acuarelele ultimilor ani, prelungiri ale acestei lumi, resimţite numai prin vibraţia luminii.
De trei ori Iacob, articol de Sebastian Amza
De trei ori Iacob
Sebastian Amza 26.09.2008
O toamna blanda si carunta s-a ales a fi anotimpul prielnic al unei sinteze spectaculoase. Octogenarul Gheorghe Iacob, artistul care n-a avut orgoliul sa deschida nici o personala, a gasit acum cel mai potrivit moment sa se infatiseze publicului. Si nu o data, ci de trei ori.
Un netagaduit ramasag cu vesnicia. Trei expozitii – pictura si sculptura la Dalles, pictura si acuarele la Palatul Mogosoaia si sculptura si spatii ambientale in mozaic la sala Dialog a Primariei Sectorului 2 (vernisaj – 6 octombrie) – reprezinta, fara indoiala, evenimentul artistic cel mai de seama al ceea ce am putea numi “la rentree” din (altadata) Micul Paris.
Gheorghe Iacob este un truditor al artei a carui urieseasca putere de munca este impresionanta. Cu atat mai mult cu cat ea aduna mai bine de sase decenii de istovire in toate adancimile vazului, cand n-a fost zi in care el sa nu scociorasca prin ungherele intunecate ale realitatii, spre a aduna de acolo bulgari de lumina si a ne face martori la frumusetea lumii. Dar nu cum am fi vrut-o noi, ci asa cum a simtit-o el.
Astazi, bantuite de nevoia de sinteza peste o mie de lucrari de o plastica diversa – ecouri, fragmente, cioburi de timp, revelatii, teme abandonate si reluate, fulguratii stilistice – se cereau a fi vazute in acest spectacol in trei acte. Relationate insa subteran printr-o sintaxa foarte coerenta si o exigenta severa.
Fiindca pluralitatea aceasta nu este intamplatoare, nu are nimic din “logica” hazardului. Ea reprezinta mai degraba un sumar de eternitate, ca o ofranda lirica, incarcata de o indubitabila tandrete emotionala. Pe care, cu o modestie demna, si-o aduce siesi un spirit creator neobosit, ce-si trage sevele misterioase din campia Baraganului de jos. Va aduceti aminte, sesul acela nesfarsit, sanatos fantastic, pe care, altadata, cutreierau carduri din mitologicele dropii romanesti. Ca niste naluci ale unor amintiri imemoriale.
Apetitul pentru travaliu, precum si obstinatia tacuta (artistul are ceva din intelepciunea tensionata a animalului de corvoada de la tara, ce trage dupa el o lume!) – se spune ca portofoliul sau cu care, in Institut, a trecut de la clasa de pictura la cea de sculptura, era de peste 3.600 de lucrari – au constituit contraponderea la exercitiile de umilinta la care a fost supus, de-a lungul vietii, de istorie si de catre servitorii acesteia. A stiut sa treaca peste crevasele si relieful accidentat al destinului, cu forta celui care-si cunostea harul. “De-abia dupa 30-35 de ani, am inceput sa caut sa inteleg dincolo de ceea ce facusem pana atunci. Cu greu m-am echilibrat.” – marturiseste intr-unul din rarele interviuri, acum, dupa cincizeci de ani, artistul.
Modestia lui Gheorghe Iacob este un mijloc de existenta a candorii, e fantana din care isi soarbe puterea. Spune, de pilda, ca, pentru el, “sculptura este ca o soapta placuta, e o joaca”. Si adauga: “Eu nu sunt sculptor, eu sunt un amator”. Ipocrizie? Exclus. Rasfat? Nici vorba. Inconstienta? Absurd. Dar atunci ce e? Simplu: e o forma de metafizica intoarsa pe dos. Este stanjeneala cu care nu indrazneste sa se masoare cu Dumnezeu. Apropo! Interesanta este absenta temei religioase din opera sa. Nu ca nu-l preocupa, e imposibil ca un artist sa nu aiba, pana la varsta senectutii, convulsii interioare pe acest
subiect. Ci e limpede ca se sfieste sa-l atace. Nu are spiritul demiurgic rutinier pe care, din pacate, il intalnim cu robustete la o sumedenie de artisti, chiar si mai tineri. Mai important este ca obsesia lui, eminamente terestra, htonica, telurica sau cum vreti sa-i mai spuneti, se intinde cuminte, elastica, pana la momentul in care lumina cade dumnezeieste pe lemnul sau granitul slefuit. Definitiv. Ca o pilda din Solomon. Ori ca un verset din Cantarea cantarilor. Caci, uneori, un bot de huma, bine chibzuit in tocmeala, poate sa contina tot atata sublim cat o raza coborata de Sus.
La Gheorghe Iacob avem de-a face cu un caz clar de entropie a esteticului. Interventia salvatoare a artistului sistematizeaza man-opera. Adica exact ceea ce Vincent Van Gogh spunea: “Trebuie sa incepi prin a demonstra ceea ce vrei sa exprimi”. Forta titanica genuina a lui Gheorghe Iacob trage dupa ea, firesc, opera. Cu care artistul nadajduieste sa renasca lumea. Tot o Facere, in fond. Tot un act demiurgic, dar mai sfielnic.
ARTISTUL
Gheorghe Iacob s-a nascut la 5 septembrie 1925, in comuna Scutelnici, judetul Buzau. Intre 1946 si 1953, studiaza la Institutul de Arte Plastice “N. Grigorescu”. Absolvent a 5 ani de pictura si a 3 de sculptura, elev al lui Eustatiu Stoenescu, N. Darascu, Steriadi, Maxy, a studiat si cu sculptorul Onofrei. Incepand cu 1948, a participat la majoritatea bienalelor de pictura si sculptura din tara, a saloanelor municipale, a fost prezent la numeroase expozitii romanesti de grup organizate in strainatate, dar nu a deschis, pana anul acesta, nici o expozitie personala. In lunile septembrie-octombrie a.c., sub titlul generic Revelatiile unei sinteze in 3 expozitii, Gh. Iacob a expus pictura si sculptura la sala Dalles, pictura si acuarela la Palatul Mogosoaia si sculptura si mozaic la sala Dialog.
Marcela Gheorghiu – Ani albi, ani negrii, ani gri 3
III. Gheorghe Iacob: Ingerul/diavolul mi-a vorbit
Marcela Gheorghiu 28.11.2008
Peste o mie de lucrari, ne spune criticul de arta Dan Haulica, asteptau in atelierul pictorului Gheorghe Iacob sa fie scoase la lumina. Numarul si diversitatea acestora au facut ca articularea coerenta intr-o retrospectiva sa fie o munca intr-adevar dificila. In cele din urma, au fost minunat puse in valoare la Sala Dalles, la Palatul Mogosoaia si la Galeria Dialog. Triplul periplu a vorbit de la sine despre etapele de creatie pe care le-a traversat artistul din 1946 incoace.
Dupa o copilarie tulbure, presarata cu dese necazuri si neajunsuri, decizia mea de a fugi la Ploiesti mi-a adus salvarea. Am ajuns intr-un oras in care am avut parte de multa binecuvantare, fiindca am nimerit intr-o familie in mijlocul careia m-am simtit cum, poate, nici acasa nu ma simtisem, decat in primii ani de viata, adica ocrotit; m-au iubit si m-au crescut ca pe copilul lor, desi ei insisi aveau doi copii. Unul dintre ei, cel mai mic, a devenit la varsta de 23 de ani seful unei catedre de fizica la Nisa. A terminat liceul la 14-15 ani, apoi facultatea la Lyon, devenind un mare fizician. Mai ales noi doi am copilarit impreuna si tot impreuna am facut o sumedenie de nazdravanii.De pilda, cand ma trimiteau in oras pe mine, il luam si pe el. Odata ajunsi acolo, primul lucru pe care il faceam era sa ne oprim in dreptul unei vitrine cu tablouri, ca la o expozitie. Erau lucrarile unui anume pictor Voda. Aparitie pitoreasca, acesta umbla ca orice artist cu renume, care se respecta: cu basca si lavaliera colorata… Era impozant si imi placeau la nebunie lucrarile lui. Pierdeam ore intregi uitandu-ne la ele, asa incat, dupa patru sau cinci ore, cand ajungeam acasa, parintii – asa le voi spune de-acum inainte – erau disperati, ne certau, dar data urmatoare tot acolo ne duceam. Si uite-asa m-a provocat acest artist, pe care la varsta aceea nu-l intelegeam, nu stiam cat de valoros sau cat de mediocru este. Mai tarziu, am aflat cu lux de amanunte si cine a fost, si ce a facut…
Ucenicia din camara
Dragostea pentru pictura m-a facut, cum era de asteptat, sa-mi incerc si eu talentul. Ani de zile sau, mai curand, ani de nopti am facut mii de desene intr-o camara de langa camera mea. Parintii treceau seara, pe la zece, sa vada daca m-am culcat. Evident ca eu aveam grija sa par cat se poate de adormit, dar, dupa ce plecau, coboram din pat si dadeam fuga in camara de vreo doi metri patrati, unde se tineau hainele de vara sau de iarna atunci cand renuntam vremelnic la ele. Acolo ma astepta o lampa pe care o bagam in priza si ma apucam de lucru. Cumparam cu cinci lei fotografii cu fete frumoase si le desenam. Am lucrat asa vreo doi ani si jumatate, daca nu chiar trei. Parintii se mirau de ce ochii imi erau tot timpul rosii si imflamati si m-au trimis la doctor, crezand ca am vreo boala si ca li se vor imbolnavi copiii, desi eu eram tot copilul lor, asa ziceau ei. Medicul, de cum m-a vazut, m-a intrebat: “Ma, ce faci tu noaptea?”. Nu era de ieri, de azi in meserie. “Nimic, domnu’ doctor.” Stia insa foarte bine ce se intampla cu mine si mi-a interzis sa mai pierd noptile.
In ciuda interdictiei, am continuat sa desenez noapte de noapte, dupa ce “se suna” stingerea in casa. Abia cand am plecat din Ploiesti m-am oprit. Nu am pastrat acele desene, pentru ca nu le dadeam nici o importanta, dar desenam continuu, fara oprire, iar aceasta practica (sau ucenicie, daca vreti) pe care am facut-o in acei ani m-a ajutat enorm, fiindca atunci cand am dat examenul de admitere la Institutul de Arte Plastice din Bucuresti, am intrat dupa o pregatire de numai o saptamana. Si zic eu ca a fost un succes, deoarece ochiul nu m-a inselat niciodata… Aveam 20 de ani, iar anii erau 1945-1946. Admiterea mea la facultate a fost dictata de pronia cereasca atunci cand mi-a fost scos in cale Armeanu’, dar despre asta v-am mai povestit deja.
Inainte insa a venit razboiul si lucrurile s-au schimbat radical. Familia la care statusem a plecat definitiv in Franta. Acolo se si cunoscusera, el – oltean, ea – parizianca. El – croitor, ea – fata cu o cultura aleasa. Au calatorit enorm pana sa ajunga in Romania. Au fost prin toate tarile latine. Pe unde ajungeau, puneau firma de croitorie pe poarta si de a doua zi aveau clienti. Stateau ce stateau, apoi se mutau in alt oras, in alta tara. Au vazut expozitii, filme, spectacole de teatru, de opera, muzee mari, muzee mici. Ce mai, erau foarte cultivati pentru treapta profesionala pe care se gaseau. Au plecat insa la Paris, iar eu mi-am incercat norocul la Bucuresti, unde nu am avut altceva de facut decat sa practic meseria pe care o invatasem de mic. M-am angajat la un croitor care isi avea atelierul in Pasajul Blanduziei, langa Banca Nationala, un banatean. Om cu totul deosebit, care, greu de crezut, nu numai ca stia cateva limbi straine, dar, am spus-o, cred, in episodul trecut, era foarte preocupat de muzica si, la cei aproximativ 60 de ani pe care ii avea, lua continuu lectii de pian. Acolo l-am cunoscut pe Eugen Jebeleanu, care pe vremea aceea (si nu numai atunci) era un tip de stanga. Ca si croitorul meu.
“Retrage Protestul!”
Poate nu stiati, dar eu am intrat la Institutul de Arte Plastice fara sa fi facut liceul. Nu stiu cum s-a intamplat, ce misculatii au facut ei prin actele mele, cert este ca, pe toata perioada facultatii, nimeni nu m-a intrebat nimic de studiile medii, iar Institutul l-am terminat fara probleme. E drept, aveam cateodata senzatia ca la mijloc trebuie sa fie ceva, dar nu s-a intamplat niciodata nimic. Nu m-am impiedicat decat la diploma, dar nu pentru studii, ci pentru faptul ca am fost considerat formalist. In scoala profesorii nu m-au influentat, zic eu; de la bun inceput, nu stiu ce sau cine m-a impins pe o cale buna; mi-am dictat singur drumul in viata si intotdeauna, inca de mic copil, am intrat in joc numai atunci cand am simtit ca voi castiga. La Ploiesti era un teren de fotbal in spatele casei, unde copiii de varsta mea jucau risca (joc de noroc in care jucatorii trebuie sa ghiceasca pe ce parte va cadea o moneda aruncata in aer, n.m., M.G.). Aveam si eu ceva maruntis la mine, dar nu jucam decat cand inima mea imi spunea ca o sa castig. Deci ei aruncau banul, iar eu, cand simteam ca am ghicit, nici nu apuca sa cada moneda si puneam miza jos. Au observat la un moment dat si au zis ca trisez, mi-au tras o mama de bataie si de atunci nu m-am mai dus pe terenul de fotbal din spatele casei. Era, asadar, ceva ce pornea din mine. Si mai tarziu, cand trebuia sa iau vreo decizie, acelasi lucru se intampla, de parca cineva ascuns in mine imi dicta ce trebuia sa fac si ce nu.
Chiar acum, de curand, cu prilejul expozitiei, am luat de la Muzeul National de Arta noua lucrari. Imi dorisem ca printre acestea sa se numere si una anume. S-au justificat ca nu au voie s-o scoata din muzeu, deoarece urma sa fie restaurata. In locul ei mi-au dat o lucrare care se numeste “Protest”, piesa de tinerete la care eu tin foarte mult, cu impuscarea muncitorilor tipografi in fata Teatrului National, pe 13 decembrie 1918. La vremea respectiva, mi se sugerase aceasta tema, iar eu am pictat tabloul dar nu li l-am dat. L-am vandut probabil, caci altfel n-ar fi avut cum ajunge la Muzeul National de Arta. Aceasta lucrare urma deci sa fie expusa la Dalles, dar acel ingeras sau diavolul care m-a condus in viata mi-a venit din nou in ajutor. M-am trezit noaptea pe la ora doua, am sarit din pat si, deodata, o voce puternica mi-a strigat destul de tare: “Retrage Protestul!” Asta s-a repetat de cateva ori cu o acuitate extraordinara… A doua zi am venit glont aici, la Dalles, si le-am spus ca vreau sa retrag lucrarea, dar ei o retrasesera deja, spunandu-mi ca s-ar putea ca oamenii sa nu inteleaga prin ce am trecut noi, ce s-a intamplat atunci. Lucrarea insa este foarte frumoasa si-mi place. In viata, important este sa fii sincer cu tine si cu ceilalti. De ce sa mint? Imi place Protestul.
